Ai un pont?
Contactează-ne la:
Eram, ca să zic așa, într-o zi cu dispoziție imposibilă. M-am îmbrăcat în grabă și am ieșit cu gândul să fac o plimbare completă cum zic eu, adică blocul meu, centru (bulevardul Independenței), ocol Parcul Mare (Grădina Publică, azi în haine noi, după reabilitare), centru, noua galerie comercială de supermagazine de lângă fosta cazarmă a pontonierilor și înapoi pe centru, blocul de unde am plecat. Numai că ajuns în zona Parcului Mare, ceva mă împingea spre ieșirea din oraș, către râul Sâi, aproape, la doar trei kilometri. Dau frâu chemării și mă îndrept pe strada Popa Șapcă, pe vechiul drum al Islazului, spre Podul de Fier, iscusită și competentă creație a inginerilor români, construit între 1911 și 1916, azi obiectiv turistic care merită înainte de a-l vizita să citiți despre cum a fost realizat.
Acolo pe dig se deschidea o perspectivă largă care cu siguranță mi-ar fi făcut bine în starea mea de neliniște. Vârfurile plopilor se unduiau în vânt, ca și cum mi-ar fi făcut de departe cu mâna. Câmpul verde aprins de spicele grâului. Ici, colo sărea câte o insectă. Un puf cădea din ramurile sălciilor și se auzea un zumzet continuu pe care auzul meu nu-l putea distinge, putea fi de la albine sau poate era de la viespi sau poate era bâzâit de muște.
Pe celălalt mal, de partea cealaltă a râului Sâi, se chircea posomorât un copac ale cărui frunze erau aproape în întregime ronțăite. Partea care se vedea a digului era năpădită de o iarbă verde, suculentă. La o depărtare de vreo cincizeci de metri două vaci mă priveau lung, uitând să mai pască, lăsând impresia că în isprava asta a lor ar exista sensuri ascunse. Pe drumul de câmpie de peste dig, trecea un tractor, dar nu l-am putut vedea.
După aceea m-am adâncit în crângul de plopi, m-am ascuns de râul Sâi ce strălucea în razele soarelui și în care Podul de Fier se reflecta. Dintr-o tufă joasă își luă zborul un stol de păsări, da numai ce m-am întors că erau deja departe, micșorate, așa că nu am putut vedea ce păsări erau. Pe rever mi se așeză un fluture minuscul care m-a bucurat din toată inima.
Mă așez pe un trunchi bătrân, albit de ploi și soare, într-un dialog mut cu fluturele, de un calm desăvârșit și atras poate de mirosul ciudat al parfumului pe care-l dădusem pe haină, am petrecut un ceas întreg. E un adevărat miracol cum de m-am liniștit, mi-am găsit buna dispoziție și m-am înseninat.
M-am ridicat și am plecat spre oraș, de unde venisem. Când am ieșit din pădurice, norii rari alunecau lin pe albastrul cerului creând diverse figuri care îți sugerau cel mai ades forme geometrice ale unor state și ținuturi din lume, contururi ale unor continente mărginite de albastrul mărilor și oceanelor. Totul se petrece ca într-un spectacol în care norii plutesc, se lărgesc, se împrăștie și se risipesc aidoma fumului de țigară, ca din nou să se transforme în ceva bine conturat și care încă nu seamănă cu nimic.
De la intrarea pe drumul spre Turnu Măgurele se vedea priveliștea liniștită a orașului și șirurile stâlpilor ce țin neobosit, cu brațele, liniile de înaltă tensiune.
Intru în oraș. Dintr-o casă răzbate muzica de la un radio și se aud zgomote vesele doar e duminica „Floriilor”. Un avion „întârziat” străbate cerul. Clopotul de la maiestoasa Catedrală ortodoxă „Sfântul Haralambie” bate rar și într-un ton, iar acest sunet tânguitor anunță că ne stingem demografic, ca români, tot mai repede, an de an, din păcate. Merg pe centru și ajung pe strada unde-mi este blocul. Ca din senin se pornește un vânt care se joacă, când pe acoperișul blocurilor, când pe coroana înfrunzită a copacilor, mângâind cu adierea lui balcoanele și tot așa până ce intru în scara blocului meu.
Să aveți Sărbători fericite dragi turneni, oriunde vă aflați!
